~George Petrovai: „Urări de noul an“

SFÂRŞIT E ANUL ŞI ÎMI PARE

că  ne-a tratat ca pe duşmani –

deşi ni-i datoria mare,

urez un sincer “La mulţi ani”!

N-avem motive să ne-ncredem

că-n noul an n-om fi sărmani –

cu toate astea-n legi prevedem

belşug în case pe mulţi ani.

Ne-am oploşit în Europa

cu cete de milogi ţigani

şi nu ne-a deranjat sincopa

cu romi pribegi şi fără bani.

Dar cum pe lume se plăteşte

tot răul scurs din bădărani,

românilor li se acreşte

cu descendenţa din romani…

Suntem ce-am fost, ba chiar mai mult:

popor statornic de ţărani,

ce îşi doresc ca mai demult

comori în suflet şi mulţi ani.

Atâta doar că-n aste vremuri

schimbară  plac-ai noşti faliţi,

încât urez printre îndemnuri:

Voi iar ţărani şi-n bani să fiţi!
_________________

PLOAIA DE IARNĂ

Ploaia de iarnă,

tertipul prin care vremea

încă indecisă

soarbe lacrimile

de pe faţa fardată a zăpezii,

izgonită  aproape cu totul

din munţii storşi de vlagă,

cu pante care duc la vale

speranţele noastre

frumos ambalate

în promisiuni electorale,

şi de pe câmpiile

negre de supărare

c-au ajuns de râsul lumii

tot aşteptând

să  fie iar ce-au fost,

ba chiar mai mult.

___________________

SFÂRŞITUL ZIARULUI

AJUNS ŞOMER

din pricini încă neştiute

- posibil bătrâneţea,

ori mai degrabă nepăsarea

amicilor de altădată –

ziarul fardat ca o cocotă

a coborât în stradă

la agăţat clienţi de-a valma

din cei pârliţi

şi doar niţel şcoliţi,

nădăjduind a sa salvare

de la eşec

şi de la-nnec

prin revenire-n neuitare.

Dar oricât nurii şi-i arată,

nu-i nimeni să-l dorească

şi-n mapă să-l poftească,

încât scârbit şi deprimat

el ghem se face

şi-n voia vântului se lasă,

până  măturătorul îl înhaţă

şi-l zvârle-ntre gunoaie,

ca minte să-l înveţe

că  locul lui e printre zoaie.

________________

IMPUDOAREA IERNII

SĂTULĂ  SĂ TOT ZACĂ

în nesfârşirea cheală

şi cam seacă,

iarna-şi uită de pudoare

în ritualul revenirii

de-o vecie şi mai bine,

şi trupul rebegit de puritate

şi-l culcă-n geruit oftat

peste-al pământului rotat,

ca din a lor împreunare

- sfinţită cu speranţe milenare -

să  se nască

şi să crească

beteala vechilor colinzi

rodite-n fericiri de-o clipă,

apoi zvârlite-n amintire

cu brăduleţul dezbrăcat

dar şi cu anul ce-a plecat.
_______________

CĂŢELUL PĂMÂNTULUI

De când e omul om,

el

- aidoma lui Ali Baba

şi celor patruzeci de hoţi –

tot bate şi iar bate

doar-doar pământul s-o deschide

pân’ la tărâmul de dincolo

ce poate fi zărit

numa-n fântână de-un copil,

ca din organe şi din maţe

cu străluciri de aur şi rubine

să-şi făurească lanţuri la picioare,

crezând c-aşa şi fericirea vine.

Tezitu-s-a

Căţelul pământului

că-i fuge terenul

de sub picioare

de-atâta vaier,

şi de-atunci tot latră

ca omului să-i dea de ştire

că-ndată  va cădea

în groapa fără fund

a universului de cimitire.

Dar cin’ să ia aminte

la voci de peste fire,

când firea păcătoasă

pe om îl îmboldeşte

să  meargă înainte

şi să-şi dea foc la casă?!…

GEORGE PETROVAI