~Cezar Adonis Mihalache: „Congresul UDMR – autodenunţ pentru miliţia fiscului!“

Deşi nu apare în „top 300”, clasamentul de referinţă pentru fiscul lui Ialomi(li)ţeanu, UDMR ar trebui luat la puricat. Că doar a cheltuit, într-un exerciţiu evident demonstrativ de sfidare a sărăciei noastre, aidoma unui provincial parvenit ce se laudă cu potenţa sa, cu mult peste suma minimă stabilită de miliţenii fiscului pentru luarea averilor la puricat?! Şi nu doar felul în care s-a afişat public cu „posibilităţile” sale trebuie sancţionat, caracterul parvenitului de mahala politică neputând fi oricum schimbat peste noapte, ci neputinţa probabilă de a dovedi cu acte în regulă purcoiul de bănet aruncat, nu doar în văzul românilor săraci, ci şi ai etnicilor de rând care se chinuie în aceeaşi sărăcie.

 

UDMR a cheltuit pentru faza „de congres” a megalomaniei sale peste 200 000 lei noi. De patru ori mai mult decât suma minimă stabilită de fisc ca ac de cojoc pentru toţi aceia care cheltuie peste măsură. Or, un control se impune de la sine, pentru că şi UDMR trebuie să-şi justifice cheltuielile.

E drept, dacă se dovedeşte că banii au fost strânşi în mod ilicit, e puţin probabil să vedem formaţiunea „confiscată”. Pentru că nimeni nu se va grăbi să o „răscumpere” de pe site-urile cu executări silite, mârţoaga nefolositoare ajungând mai degrabă să pască prin cimitirul politic decât să o mai pună cineva în zăbala interesului politic. Dar măcar să vedem că politichia maghiară este pusă să plătească impozitul de 16 la sută, stabilit de acelaşi fisc, pentru „spălarea” oficială a averii şi garantarea ei ca licită.

Ar fi un procent din banii cheltuiţi în sfidarea sărăciei celor mulţi care ar putea ajunge la bugetele ţării. E adevărat, o sumă infimă faţă de banii pe care i-a jecmănit UDMR în cei 20 de ani. O sumă ridicol de mică faţă de costurile pe care le-au suportat românii ca preţ al trădărilor guvernamentale, începute cu „reconcilierea” maghiară filoiliesciană şi ajunse azi la vânzările directe de ţară ale guvernanţilor portocalii. Ar fi o sumă pe care nu am putea să o raportăm nici măcar la banii pe care i-a pierdut ţara din cauza UDMR-ului, daune materiale ce nu mai pot fi nicicând acoperite, şi cu atât mai puţin să o punem faţă în faţă cu daunele morale incomensurabile pe care le-a produs României prezenţa cancerului politic maghiar.

Ar fi însă un act de minimă dreptate pentru pensionarii din Oradea, bunăoară. În primul rând pentru pensionarii etniei, oameni care nu au primit din partea propriei formaţiuni „de reprezentare” nici măcar un abonament gratuit de transport. Aşa cum s-a îngrijit formaţiunea să asigure fiecărui participant la marea manifestare a descălecării lui Marko şi a înscăunării lui Hunor.

Fiscul trebuie să facă verificările ce se impun. Pentru că nu este vina noastrtră că UDMR şi-a organizat congresul după data la care miliţia lui Ialomiţeanu a decis să verifice şi să impoziteze, dacă este cazul, fiecare cheltuială ce depăşeste 50 000 de roni. Şi poate că presa, principala sursă de date pentru Fisc, ar trebui să întocmească şi un „top 300” al principalalelor persoane juridice. Asta pentru a uşura cititul în bobi al paşilor pe care îi are de făcut organul de exercitare a controlului fiscal asupra liniei dintre ilicitul facturilor neacoperite şi licitul comercial garantat prin impozitare.

În fapt, portiţa creată chiar de Fisc (pe seama prostiei, desigur) ar trebui speculată din plin. Şi combinată cu imposibilitatea UDMR-ului de a mai atinge actualul procent de intrare în parlament. Pentru că UDMR trebuie împins pe o linie moartă. Alminteri, dacă formaţiunea va mai fi lăsată să acceadă în angrenajul politic pe postul pe care îşi trage arvuna de două decenii, ne vom afla în faţa unui tragism ireperabil.

Astfel, dacă va mai face loturile la constituirea vreunei alianţe, politicienii români ar trebui să fie constienţi că nu vor mai avea monede de schimb. Pentru că politichia maghiară a obţinut deja tot ceea ce, dintr-o anumită perspectivă, se putea pune pe masă de către politicienii noştri fără a afecta integritatea teritorială. Mai ales după ce pecinginea portocalie a dat cu toate mâinile toate acele „motivaţii” care, într-o eşalonare raţională, ar fi putut fi folosite de cel puţin câteva guverne pentru a-i ţine pe maghiari la masă.

Acum însă s-a ajuns la o linie fără întoarcere… Maghiarii au obţinut şi plăcuţe bilingve, şi afişarea efigiilor criminalilor maghiari, şi demontarea monumentelor românilor şi schimbarea numelor străzilor, şi învăţământul în limba maghiară la toate nivelurile.

Situaţie în care, cel ce se va mai aşeza la masa trocurilor cu UDMR pentru a-şi asigura o majoritate, nu va mai putea decât să marşeze pe îndeplinirea ultimelor pretenţii ale maghiarilor: legea minorităţilor şi actul de ghilotinare a fiinţei româneşti, autonomia.

 

P.S.

 

Cu prea multă uşurinţă s-a trecut peste gestul ţiganilor de a-şi face propriul „tribunal”. De a îmbrăca robe şi a se juca, în analfabestismul „juraţilor” de stabor, de-a justiţia. Acolo era locul unei urmări penale imediate, care să pună la la zid periculoasa maimuţăreală a ţiganilor. Alminteri, ne aflăm în faţa unei acceptări tacite care nu va face decât să dea curaj şi maghiarimii să-şi facă propriile „instituţii”. Iar de aici până la trasarea statului în stat nu mai este decât un pas. Şi în cazul ţiganilor, şi în cazul maghiarilor. Or, spre deosebire de imbecilitatea trâmbiţată de Traian Băescu, într-o manipulare a discursului aparent anti-autonomist, românii nu au nevoie de „aceeaşi autonomie” nici  în Ardeal, pentru maghiari, nici  în Caracal, pentru ţigani. Nu au nevoie de nici o autonomie în ţara lor.

 

CEZAR ADONIS MIHALACHE