~Cezar Adonis Mihalache: Pelerinajul de criză şi „regionalizarea“ gigacaloriei

Când un reprezentant al puterii (cam sărac la minte) a clamat că „numai Dumnezeu ne mai poate salva din această criză”, ar fi trebuit să se rupă carnea de furie de pe noi. Pentru că, a-l invoca pe Dumnezeu ca ultimă şansă de salvare din  incompetenţa de a fi manageriat ţara, după ce milioane de suflete au fost nenorocite iar infrastructura ţării a fost zdrobită de acţiunile tembele şi în total dezacord cu minima logică economică, chiar este o blasfemie.

Şi totuşi, această invocare de către o putere ajunsă la limita posibilităţilor de a mai inventa „măsuri” de salvare şi a mai minţi o ţară întreagă (cerşând răbdare şi solidaritate, dar, de fapt, izgonindu-ne în resemnare) nu este deloc întâmplătoare. Nu este accidentală într-o ţară în care din trei în trei zile se organizează procesiuni religioase, iar moaştele sunt expuse, cu orice ocazie, nu atât pentru a invoca rugi salvatoare, cât, mai ales, pentru a da într-o ţară în care nu mai este de muncă o preocupare oamenilor. Iar combinaţia dintre credinţa sinceră a celor mulţi şi această industrie a pelerinajelor constituie exact elementul care ţine încă la locul ei puterea, salvând-o de judecata acelora care, şomeri, bugetari ori pensionari fiind, în loc să stea în frig să atingă o raclă, ar fi putut să-i alunge prin proteste pe toţi aceia care au dus ţara în ruină.

Din păcate, rămânând pe mai departe blazaţi, chiar putem spune că doar Dumnezeu ne mai poate salva. Doar mila Lui ne mai poate scoate din starea în care am ajuns. Căci, în vreme ce noi stăteam la cozi la cele sfinte ori mai puţin sfinte, înghesuindu-ne grobian, nu doar peste racle şi sfinţi, ci şi la porţile unor supermarketuri, inaugurate, „întâmplător”, în perioadele în care nu se găseau moaşte de expus, pentru a cataliza nemulţumirea maselor, preţurile se umflau exponenţial. Iar într-o ţară în care, de exemplu, preţul gigacaloriei a explodat mai rău decât ar fi făcut-o chiar în liberalizarea din anii ’90, chiar că nu mai bunăvoinţa celui de sus ne mai poate salva. Dacă ne va da un frig pătrunzător, ne va mici. Dacă se va înmuia de ignoranţa noastră şi va avea milă de propria noastră stare de milă, atunci ne va trece şi această iarnă. Ne va „scoate” în primăvară, dar, ce folos?, căci, din nou, nu vom face decât să ne încolonăm în viitoarele proteste doar pentru a ne maimuţării mediocritatea curajului în acelaşi dans al pinguinului.

Pentru că în noi nu par a mai germina mugurii revoltei. Nu ne-am înfuriat nici măcar în faţa umilinţei pe care ne-a trântit-o Occidentul direct în obrazul nostru de ţară de convergenţă. Nu ne-am revoltat când, în vreme ce la noi se tot aduceau moaşte (culmea!, şi din Grecia) pentru a ne ruga şi a avea o preocupare, grecii ieşeau în stradă şi îşi câştigau dreptul la o viaţă decentă, inclusiv prin ştergerea a jumătate din datoriile ţării. Nu a existat o stare de revoltă nici măcar faţă de felul în care am ajuns să fim „consemnaţi”, cnp-urile noastre fiind preluate abuziv în cadrul recensământului populaţiei (acoperirea perfectă pentru constituirea unor baze de date care nu sunt destinate nicidecum doar încercărilor de furt electoral ale puterii, o perdea de fum înhăţată prosteşte de către Opoziţie, scopul fiind cu mult mai îndepărtat de ceea ce intuim noi). Nu a existat o stare de minimă revoltă nici faţă de amprentarea copiilor noştri, după implementarea sistemelor de supraveghere şi a legitimaţiilor având cip-uri informatice, sisteme a priori anti-infracţionale, acum privim tâmpi cum bebeluşii ne sunt amprentaţi chiar de la naştere (tocmai noi, generaţia eliberării din ’89, punând acum temeliile statului poliţienesc de mâine). Şi nu a existat nici un strop de revoltă nici faţă de creşterile aberante ale preţurilor şi tarifelor, care, mascate fiind de marota crizei economice, nu fac decât să ne subjuge. Definitiv. Şi nu doar pe noi, o generaţie care, din cauza blazării  şi a inconştienţei, şi-a ratat oricum dreptul la normalitate, ci şi pe copii copiilor noştri.

Una dintre aceste forme de subjugare îşi înfige chiar acum ghearele în noi: preţul gigacaloriei. O gigacalorie care, în absenţa reacţiei noastre, va fi strunită din galopul ei nimicitor doar în acele oraşe în care culoarea politică va fi aşezonată puterii. Pentru că suntem dependenţi de „bunăvoinţele” acestei guvernări mai rău decât eram în urmă cu două decenii.

În fapt, lucruile sunt şi mai oneroase, căci, preţurile radical diferite ale gigacaloriei, în funcţie de oraş şi zonă, pot fi provite şi ca încercări de creare a premizelor regionalizării economice. Aceea care va aduce după sine şi restul formelor de autonomie, în condiţiile în care primăriile sunt puse în faţa situaţiei de a găsi mijloace pentru a asigura supravieţuirea comunităţilor lor (iar în această iarnă chiar vorbim de şansa de supravieţuire a a mii şi mii de oameni) fiind de aşteptat să asistăm la o accentuare a presiunilor autorităţilor locale pentru descentralizarea totală.

Va fi doar un alt pas spre autonomia regională, multe dintre comunităţile locale care au fost lăsate de centru să se descurce singure putând invoca, în clipa în care vor ieşi din iarnă, dreptul la autodeterminarea financiar-fiscală. Ceea ce se va contitui în premizele constituirii acelui stat „reformat” pe care îl vrea Traian Băsescu.

CEZAR ADONIS MIHALACHE

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s