~Vasile Zărnescu: „Emblema tranziţiei: genocidul pensionarilor“

Emblema tranziţiei: genocidul pensionarilor (1)

Materialul care urmează a fost publicat, iniţial, în revista SANTINELA, nr. 18, din 17 iulie 2007, pag. 4-5 şi 12-13, precum şi în revista Justiţiarul, 21 august 2007, pag. 5, partea I, şi în Justiţiarul, 18 septembrie 2007, pag. 5, partea a II-a. Întrucît, din motive pecuniare, revista SANTINELA nu mai poate fi accesată, deocamdată, pe Internet, dar articolul, prin argumentele şi anticipările sale, este la fel de actual, consider util şi necesar să-l republic, folosind episoadele din revista Justiţiarul, ale cărui hyperlink-uri pot fi accesate.

***

Prin afirmaţiile făcute în 3-4 iulie 2007, privind refuzul de a promulga legea măririi pensiilor, preşedintele Traian Băsescu mi-a amintit de povestea cu drobul de sare a lui Ion Creangă, din Prostia omenească: două toante „au început a se boci că, de s-a sui mâţa pe horn, are să trântească drobul de sare drept în capul copilului şi să îl omoare!“ Refuzul lui m-a contrariat pentru că, mai ales de la începutul mandatului său, frecventele demonstraţii de stradă ale pensionarilor şi materialele pe această temă din mass media au indus, sui generis, ideea că genocidul pensionarilor este provocat, abscons, îndeosebi prin pensiile mici, impuse de „Reformă“, în pofida risipei dispreţuitoare din alte domenii: de exemplu, îmbogăţirea ilicită şi etalarea ei neruşinată, prin vile şi autoturisme scumpe şi ultrascumpe, sau schimbarea frecventă a maşinilor de lux ale parlamentarilor şi ale altor oficiali, ca partea cea mai vizibilă şi epatantă a bugetului alocat acestora.

„Grija faţă de om“ a iubitului conducător

Preşedintele Băsescu – pe care l-am votat atât ca să ajungă preşedintele României, cât şi ca să revină din suspendarea în care-l aruncaseră cei 322 de parlamentari, pe care-i înjură incontinent şi democratic, în baza „dreptului de a huidui“, lansat de suporterul său, Gabriel Liicheanu –, în declaraţiile făcute privind refuzul de a promulga legea măririi pensiilor, a gândit la fel ca cele două toante, motivând că pensionarii ar putea fi înşelaţi de guvernanţi: „Traian Băsescu a anunţat că o va promulga numai după ce Guvernul va prezenta sursele de finanţare, ca să prevină o eventuală escrocherie electorală“ (cf. Liliana Ruse, „Bătălie aprigă pe legea pensiilor înainte de încuscrire / Băsescu ameninţă cu nepromulgarea, Hrebenciuc – cu suspendarea“, în Gândul, 4 iulie 2007). Pentru că, pretindea preşedintele Băsescu, legea ar putea deveni neaplicabilă peste un an-doi, fiindcă s-ar epuiza fondul de pensii! I-auzi brâul! L-a apucat, subit, „grija faţă de om“. Ştiţi care: faimoasa „grijă faţă de om“ a „epocii de tristă amintire“, când nu existau cerşetori, când nu existau „copii ai străzii“, aurolaci şi boschetari, când pensionarii nu mureau – ca acum, în Epoca Tranziţiei! – din lipsă de bani şi de medicamente, sau din cauza fricii că vor fi daţi afară din locuinţa pentru care au muncit o viaţă întreagă, dar care le va fi confiscată fiindcă au rămas restanţieri la întreţinere; fiindcă RADET-ul, cu aprobarea guvernelor – atât de „stânga“, cât şi de dreapta – şi a preşedinţilor postdecembrişti, măreşte nejustificat, de câteva ori pe an, preţul gigacaloriei!!! Presa a relatat despre bătrâni care s-au sinucis pentru că nu mai puteau „trăi bine“. Un articler, I. Golea, chiar a folosit titlul tembel „Popor de sinucigaşi“, deşi, în articol, el arată că creşterea masivă a sinuciderilor s-a produs în Epoca Sinistră a Tranziţiei şi, deci, de vină nu este poporul – care, cum insinuează titlul său imbecil, ar avea sinuciderea imprimată în codul său genetic –, ci, dimpotrivă, guvernanţii postdecembrişti, care au ruinat ţara şi au provocat disperarea oamenilor, unii punându-şi, din cauza asta, capăt zilelor (cf. Ziua, nr. 3957, 16 iunie 2007). Dar acest I. Golea nu ştie să tragă concluzii, căci este gol de logică, în cap, dacă nu cumva o ţine în altă parte când scrie!

Ca şi Elena Ceauşescu la „procesul“ prin care a fost asasinată, iubitul conducător Traian Băsescu cere „dovezi“, dar, de data aceasta, pentru a-şi justifica neţărmurita şi subita sa grijă faţă de pensionari: anume, care sunt sursele de finanţare a bugetului de pensii. Dar, prin nepromulgarea noii legi a pensiilor, preşedintele României, Traian Băsescu, a dovedit – cel puţin aparent –  nu doar că este la fel ca toantele lui Creangă, ci şi ticălos, ca toţi ticăloşii pe care-i incriminează el, în sintagma proprie, „sistemul ticăloşit!“ De ce?! Deoarece, în grija lui de a obstrucţiona Guvernul, el a uitat de grija pentru pensionarii care, până în următorii doi ani, când – conform presupunerii sale à la drobul de sare! – ar fi intrat în colaps bugetul pensiilor, ar mai fi beneficiat, totuşi, de pensii şi ar mai fi trăit până atunci sau chiar şi-ar mai fi prelungit viaţa cu alţi doi-trei ani. Dar, cum spera Ciumara, pot „să moară o mie de persoane“ până se va rezolva problema: adică până la promulgarea ulterioară şi intrarea în vigoare a noii legi, cam de la 1 ianuarie 2008, fiindcă „aşa vrea muşchii“ lui Băsescu Bengosu’! Pentru că ştiţi ce înseamnă „bengos“ pe ţigăneşte: unul plin de muşchi! (De-aia a apărut şi expresia „muşchi ţigănesc“, căruia, prin voinţa politică a ţiganilor Nicu Păun, Gh. Ivan, Gh. Sarău ş.a., i se va zice „muşchi rrom“!).

Necesitatea aplicării imediate a majorării pensiilor

Dintre viitorii „escroci electorali“ vizaţi de Traian Băsescu, primii sunt cei doi „tehnicieni“ ai Guvernului, ministrul Economiei şi Finanţelor Varujan Vosganian şi ministrul Muncii Paul Păcuraru, care au încercat să releve, pe toate posturile TV, sursele de finanţare, spre a contracara pretextul invocat de Băsescu pentru nepromulgarea legii majorării pensiilor. Dar aceştia doi îi fuseseră colegi în coaliţia de tristă amintire numită Convenţia Democrată, coaliţie pe care Emil Scârbitul – fostul ei şef şi scârbit chiar de ea – caută să o revigoreze acum. Pe atunci, ei nu fuseseră şi „escroci electorali“?! De ce?! Pentru că d-l Băsescu fusese doar ministru, nu şi preşedintele României!

În fond, cu toată agitaţia electorală şi demagogia deşănţată din propaganda de partid referitoare la problemele pensionarilor, de până acum, în toată etapa de sub ocupaţia Tranziţiei, aceştia au fost „pensionarii nimănui“: „A fi pensionar înseamnă, în multe cazuri, a fi umilit. La cozile de la Casele de Pensii, la cele pentru medicamente compensate. De multe ori trebuie să-ţi cerşeşti drepturile care ţi se cuvin. Să speri că la un moment dat îţi vei primi pensia, chiar dacă ai aşteptat luni bune de la depunerea dosarului. Iar, în acest răstimp, singura sursa de venit este mila publică sau ajutorul copiilor. Există şi cazuri fericite, în care lucrurile merg ca pe roate. Pensia este decentă. Dar majoritatea este formată din cei pe care-i vedem zi de zi. Cei care formează cozi interminabile pentru medicamente. Cei care stau ore în şir la ghişee pentru a-şi depune un dosar, pentru a li se recalcula pensia etc. Cei care fac credite la Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor pentru a-şi cumpăra murături iarna. Sau pentru a-şi achiziţiona cele necesare pentru sărbători. Sau pentru a-şi plăti întreţinerea. Iar exemplele pot continua. După plecarea fostului ministru al Muncii, pedistul Gheorghe Barbu, şi venirea actualului ministru, liberalul Paul Păcuraru, pensionarii au sperat că lucrurile se vor schimba. Problemele, însă, au rămas aceleaşi. La fel şi sistemul. Nu demult, peste două sute de pensionari au protestat la Galaţi, nemulţumiţi de nivelul pensiilor şi condiţiile grele de trai. Numărul participanţilor la protest a crescut în momentul în care pensionarii au ajuns în faţa biroului senatorial al ministrului Muncii. «Lăsaţi circul, aveţi grijă de ţară şi popor!» şi «Genocid!» au fost doar câteva dintre lozincile scrise ori scandate de pensionari pe durata protestului“ (cf. Bogdan Gâlcă, „Pensionarii nimănui“, în Ziua, nr. 3955, 14 iunie 2007).

Actualii pensionari au construit România de ieri, distrusă, azi, de iubiţii noştri „conducători“. Şi care este răsplata dată pensionarilor? Asigurarea condiţiilor pentru exterminarea lor înainte „să-şi mănânce pensia“, ca să rămână în bugetul statului bani pentru averile şi pentru excursiile luxoase pe mapamond ale „n.e.p.-manilor“ – ca să apelez la conceptul creat de Lenin – adică ale îmbogăţiţilor peste noapte, după „Revoluţie“.

Cu fiecare zi de întârziere a promulgării legii, mai dispar câţiva pensionari, a căror moarte apasă pe conştiinţa lui Băsescu. Dar, probabil, că nu apasă, fiindcă lui nu-i pasă! Dacă i-ar păsa, nu refuza promulgarea legii, ci, dimpotrivă, proceda invers: ar fi făcut presiuni asupra Guvernului să devanseze aplicarea legii privind majorarea pensiilor printr-o ordonanţă de urgenţă! Abia aici se impune apelarea la O.U.G., fiindcă situaţia pensionarilor se degradează ceas de ceas, zi de zi!

Calcule plauzibile

Cum preşedintele Băsescu pretinde că citeşte comentarii de pe forumul unor publicaţii, i-l propun şi pe acesta, făcut de un „Vasile“, care, îl asigur, nu sunt eu, şi pe care îl redau aşa cum este pe Internet, la adresa http://www.jurnalul.ro/articol/96469/guvernul-nu-renunta-la-cresterea-pensiilor:
„4. ATENŢIE CONTRIBUABILI ! | scris de Vasile | 2007-07-05 08:53:31 ATENŢIE CONTRIBUABILI LA FONDUL DE PENSII GESTIONAT DE STAT!

1. În conformitate cu prevederile art. 18 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 19/2000, cotele de contribuţii de asigurări sociale aprobate prin art. 22 alin. (1) din Legea nr. 487/2006 sunt următoarele: pentru condiţii normale de muncă: 29%; pentru condiţii deosebite de muncă: 34%; pentru condiţii speciale de muncă: 39%. Potrivit art. 22 alin. (2) din Legea nr. 487/2006, cota contribuţiei individuale de asigurări sociale datorată potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, este de 9,5%, indiferent de condiţiile de muncă.

2. Conform buletinului nr. 125 din 4 mai 2007 al INSTITUTULUI NAŢIONAL DE STATISTICĂ, câştigul salarial mediu nominal brut, în luna aprilie 2007, a fost de 1361 lei.

3. Conform statisticilor CNPAS luna aprilie 2007, sunt înregistraţi în sistemul public de pensii pensionari cu limita de vârstă şi stagiu complet de cotizare 849.512 femei cu o pensie medie de 483 lei şi 1.227.024 bărbaţi cu o pensie medie de 516 lei.

4. Considerând că un cetăţean român îşi începe activitatea la 23 de ani (după ce a terminat, eventual, o formă de învăţământ superior – stagiu asimilat necontributiv la fondul de pensii) rezultă, în condiţiile legii, că va contribui cu MINIM 29% + 9,5% = 38,5% din salariul mediu pe economie 1361 lei timp de 60 – 23 = 37 ani femeile şi 65 – 23 = 42 ani bărbaţii, adică cu 1361 x 0,385 x 37 x 12 = 232.649 lei femeile şi 1361 x 0,385 x 42 x 12 = 254192 lei bărbaţii, în total 486.841 lei.

5. Pentru această contribuţie ei vor primi timp de 75 – 60 = 15 ani câte 483 lei pe lună, adică 15 x 12 x 483 = 86.940 lei femeile şi 68,2-65 = 3,2 ani câte 516 lei pe lună, adică 3,2 x 12 x 516 =19.814 lei bărbaţii, în total 106.754 lei. UNDE ESTE DIFERENŢA DE 380.087? DUPĂ UN CALCUL ELEMENTAR, ÎN CONDIŢIILE ACTUALE, CONTRIBUABILII LA FONDUL DE PENSII VOR PRIMI, ATUNCI CÂND SE PENSIONEAZĂ, LA LIMITA DE VÂRSTĂ ŞI STAGIU COMPLET DE COTIZARE, NUMAI 22% DIN CONTRIBUŢIA PLĂTITĂ O VIAŢĂ!!!!“

Apoi, trebuie reţinut că, în marea lor majoritate, puţini mai sunt pensionarii care să mai trăiască suficient ca să-şi „mănânce pensia“, iar pensiile de urmaşi sunt mai mult simbolice. Deci, din banii reţinuţi salariaţilor în decursul vieţii lor active în scopul acordării propriei lor pensii, rămân mult mai mulţi bani decât restituie guvernul pensionarilor. Unde este diferenţa de bani?! În buzunarele şi în conturile guvernanţilor şi a acoliţilor lor.

Marea minciună postdecembristă: salariaţii îi „ţin“ pe pensionari

Dincolo de calculele făcute de „Vasile“ de pe forumul Jurnalului naţional, care sunt verosimile şi care ar putea fi şi exacte, mai trebuie avută în vedere marea minciună a guvernanţilor postdecembrişti, folosită de oficialii interesaţi, cum au făcut, în 5 iulie 2007, la Antena 3, Ştefania Aghergheloaiei, secretară generală a Casei Naţionale de Pensii, şi Ilie Şerbănescu: că „generaţiile active susţin generaţiile pasive!“, că există 4,5 milioane de salariaţi, care ar susţine 6,8 milioane de pensionari!

Absolut fals! Între aceştia nu există nici o legătură, sunt două universuri paralele financiar, cum se întrevede şi din calculele lui „Vasile“. Dar, evident, această idee perversă este iterată, incontinent, de nenumăraţii „ciumpalaci“ din presă, ca, de exemplu, de Rene Pârşan, în articolul intitulat, corect, „Pensionarii, carne de tun“, dar agramat literalmente şi plin şi de alte greşeli (în Ziua, nr. 3969, 30 iunie 2007,); sau ca de economistul liberal Ionuţ Popescu, care, după ce relevă, corect, că numărul pensionarilor a fost mărit artificial, „uită“ să recunoască faptul notoriu că această gonflare populistă a fost comisă, îndeosebi, de către Convenţia Democrată (în care el a fost ministru la Finanţe, tot câteva luni!), apoi, deplânge, iarăşi, după cum am mai arătat (cf. SANTINELA, nr. 17, pag. 2), privatizarea afectată, chipurile, de mărirea pensiilor, dar o deplânge cu perversitatea sa funciarmente liberală şi profund capitalistă: „Soluţiile de genul să luăm bani din privatizare şi să mărim pensiile sunt naive(,) dacă nu chiar perverse“ (cf. „Populismul loveşte în pensionari“, în Capital, 27 iunie 2007).

Or fi fiind ele, soluţiile, perverse, dar teoria economiei politice, pe care Ionuţ Popescu a învăţat-o în Socialism, a fost calchiată după aceea a Capitalismului, cu unele mici diferenţe, dictate de ideologie sau de considerentele tehnic-funcţionale ale mecanismului economic al Socialismului românesc. Apoi, în capitalismul acumulării-primitive şi de cumetrie, implementat în România postdecembristă, şi care l-a ajutat şi pe Ionuţ Popescu să-şi facă o mare avere, sunt păstrate aliniamentele legislative şi contabile ale economiei socialiste (care, în esenţă, a fost – releva Lenin – un „capitalism de stat“ de o anumită factură!), după cum se poate constata analizând proporţiile contribuţiilor la „bugetul consolidat al statului“: „Contribuţiile sociale sunt de 45,5 la sută în prezent, cumulat pentru angajat şi angajator“ (cf. Aniela Nine, „Guvernul nu renunţă la creşterea pensiilor“, în Jurnalul naţional, 4 iulie 2007).

Dar, iată şi o opinie mai radicală, pe care a citit-o, probabil, şi mult iubitul preşedinte Traian Băsescu pe: http://www.ziua.net/f.php?data=2007-06-30&thread=223178&id=65290

De la:  din utopia ( // …@gmail.com

Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza

) Data: 2007-06-30 16:35:54, IP: 89.137.17
,,…restituirea banilor depuşi în contul pensiei !Ideea tâmpită că salariaţii de azi trebuie să plătească pentru pensiile noastre circulă mereu şi este reluată de către toti agitatorii. NOI AM DEPUS BANI ÎN PUNGA STATULUI DE LA ANGAJARE PÂNA LA PENSIONARE ŞI ACUMA.

NU VREM DECÂT O RESTITUIRE PRIORITARĂ ÎNAINTEA CELOR CARE ÎŞI VOR ÎNAPOI CASTELELE, PĂDURILE, UZINELE, FABRICILE, MOŞIILE! Este vorba de ACHITAREA UNEI DATORII şi nu de pomană!”

Totodată, din munca poporului şi, deci, a fiecărui salariat, se constituiau trei fonduri: de acumulare, de investiţii şi de consum. Din fondul de consum făcea parte şi salariul pe care-l primeau lucrătorii. Din fondul de acumulare făcea parte şi contribuţia lor pentru pensia viitoare şi pentru diversele impozite şi taxe. Din fondul de investiţii s-au construit marile obiective industriale, culturale şi sociale. Din vânzarea acestora, acum, fiecărui salariat care a muncit pentru construirea lor şi, deci, în primul rând pensionarii cu vechimea corespunzătoare în muncă, trebuie să i se restituie o cotă parte – în afara pensiei stabilite, deja – pe care, acum, evident, nu o primesc. În plus, ei, pensionarii, trebuie despăgubiţi de stat pentru că toate întreprinderile construite de ei au fost devalorizate deliberat spre a fi „privatizate“: adică vândute sub valoarea lor, pe un preţ de nimic, unora numiţi, emfatic, „investitori strategici“; dar, în realitate, ei sunt corupătorii internaţionali care acţionează în simbioză cu corupţii interni, cu care îşi împart „comisioanele“.

Calamitatea României: Reforma prin privatizare şi restitutio în integrum

Celei mai recente escrocherii de acest gen i-a căzut victimă, chiar zilele acestea, întreprinderea Tractorul Braşov – care, pentru România, este, încă, o întreprindere strategică, iar guvernanţii ştiu asta! –; ea a fost vândută unei firme imobiliare, „care are un capital social de 200 (sic) lei noi şi adresa la o căsuţă poştală din Cipru“ (vezi Mirela Leonte,  Amosnews, http://www.amosnews.ro/News-article-sid-219265-titlu-Un__offshore_din_Cipru_a_pus_mana_pe_Tractorul.phtml ; vezi şi Tiberiu Lovin,  „Tractorul a fost inghitit de un off-shore imobiliar cipriot“, în România liberă, 6 iulie 2007). Această ultimă escrocherie trebuie să amintească Parchetului General şi Direcţiei Naţionale Anticorupţie de o alta, similară: vânzarea, pe nimic, unei mici firme greceşti de confecţii de pantaloni a marii întreprinderi AUTOMATICA – deşi avea un rol deosebit atât în economia naţională, cât şi în contribuţia României la construirea Combinatului siderurgic de la Magnitogorsk. Distrugerea acestei întreprinderi a provocat pierderi incomensurabile României! Dar cine a câştigat de pe urma distrugerii AUTOMATICII? Cei care au tras sforile ca să fie desfiinţată – care, culmea, erau atât din P.D.S.R., cât şi din P.N.Ţ.C.D. – sau pensionarii?! Iar acest raţionament trebuie extrapolat la întreaga economie naţională!

Pe de altă parte, criminala politică restitutio in integrum, lansată de greco-catolici (manevraţi de Vatican) în Canada,  în 1990, şi aplicată prioritar de partidele de toate culorile – fireşte, îndeosebi de P.N.Ţ.C.D., dominat de greco-catolici –, a constituit, aşa cum am mai spus, calamitatea României (vezi Apostol Uceanu „Calamitatea României: restitutio in integrum“, în România Mare, nr. 458, 23 aprilie 1999, pag. 6; cu continuare în nr. 459-483). Dar trebuie să relev, încă o dată, că această „restituţie“ s-a făcut nu numai către marii bandiţi din etapa interbelică, precum Mihai I Trădătorul, Mociorniţa, Malaxa, Auschnit, Sturza, grofii unguri, negustorii evrei ş.a., care îşi formaseră marile lor averi tot prin furt – prin exploatarea sângeroasă, capitalistă, a poporului –, ci şi către alţi „moştenitori“ – cel mai adesea, prin documente şi declaraţii false, prin combinaţii oneroase între pretendenţi, avocaţi şi judecători; ca, de exemplu, în cazul Zăbala!

Atât „teoriile“ tendenţioase ale „statului minimal“ şi ale privatizării prin „terapia de şoc“ – impuse de F.M.I., cum dezvăluie Joseph E. Stiglitz, în GLOBALIZAREA sa –, cât şi practica eficientă a „privatizării cu orice preţ“ a liberalilor şi, în genere, a clicocraţiei cleptocrate constau, într-o exprimare academică, în aproprierea (citeşte, popular sau marinăreşte: jefuirea) Patrimoniului Naţional, cu acoperirea legală a politicii „privatizării“ inclusiv prin restitutio in integrum, precum în cazurile SIDERCA, SIDEX, Reşiţa, Călan, FAUR S.A., I.M.G.B., COMTIM, ROMTELECOM, RENEL, DISTRIGAZ, R.G.A.B., BANCOREX, Castelul Peleş, Castelul Bran şi multe altele, iar, mai recent, a S.N. PETROM – în jurul căreia preşedintele Băsescu a făcut mare tapaj, fără finalitate pentru România, dar util pentru „imaginea“ sa de luptător anticorupţie!

Românilor care au construit România între 1945-1989 – adică actualilor pensionari! – nu li s-a restituit mai nimic, cu excepţia, în 1990, a „părţilor sociale“, prin care, juridic, erau acţionari-proprietari ai Patrimoniul Naţional, şi, între timp, a pensiilor derizorii – care să-i ajute să vegeteze, ca să mai poată spune şi ei că mai sunt în viaţă. În realitate, prin aceste pensii mizerabile ei sunt condamnaţi la moarte lentă, cotidiană şi insesizabilă, dar prematură prin inaniţie, prin îmbolnăviri netratate din lipsă de medicamente, prin frica permanentă provocată de scumpirea necontenită a mărfurilor. O dovadă suplimentară, dar elocventă, a acestui genocid este faptul că, totdeauna în Epoca Tranziţiei, pensionarii „au fost lăsaţi la urmă“, în politica guvernanţilor, pe motivul cinic, dar abscons, că – mai devreme sau mai târziu – tot mor ei, aşa că de ce să se mai preocupe de problemele lor; iar dacă mor mai devreme, atunci abia că scapă de respectivele probleme. În contextul politicii conflictuale actuale, însă, vine, repede, scadenţa electorală, iar cele circa 6 milioane de pensionari reprezintă o treime din totalul electoratului! De aici, bătălia politică pentru acapararea lui, prin grija intempestivă pentru mărirea pensiilor! Dar preşedintele Băsescu, urmând politica F.M.I. – dictată de S.U.A. –, se opune intenţiei premierului Tăriceanu, care, însă, este sprijinit şi de Opoziţie! Şi, ca de obicei, „când doi se ceartă, al treilea câştigă!“ Să sperăm că acest „al treilea“ nu mai este tot F.M.I.-ul, ca până acum, ci sunt pensionarii!

Tragedia pensionarilor: emblema Tranziţiei

Situaţia tragică a pensionarilor, reprezentativă pentru România, constituie emblema Tranziţiei. Într-adevăr, printre gravele consecinţe ale acestei dezastruoase politici economice numită „Reformă“ – acceptată, cu deplină slugărnicie, la „sugestia“ sau la imperativul B.I.R.D., al F.M.I. – sunt pensiile exterminatoare, literalmente, prin micimea lor, sinuciderea pensionarilor şi a altor dezmoşteniţi ai sorţii, emigrarea forţei de muncă superior calificate – în special a tineretului şi a cercetătorilor –, creşterea analfabetismului, creşterea şomajului, creşterea criminalităţii, creşterea prostituţiei, creşterea consumului de droguri, creşterea morbidităţii, creşterea mortalităţii generale şi infantile, scăderea natalităţii, scăderea nivelului de instrucţie şi educaţie, scăderea moralităţii, compromiterea fondului spiritual şi biologic al poporului român, periclitarea securităţii naţionale şi multe altele. Impunerea de către B.I.R.D. şi F.M.I. a aşa-zisei „Reforme“ – a cărei esenţă pernicioasă este privatizarea – reprezintă punerea pe rug a România, reprezintă holocaustul  postdecembrist al României, reprezintă – cum elocvent demonstrează John Perkins, în deja celebra lui carte, CONFESIUNILE UNUI ASASIN ECONOMIC – asasinarea ei economică şi politică în înţelegere cu obedienţii puşi, „democratic“, să ne conducă!

14 iulie 2007

(Continuare în episodul următor)

______________

Emblema tranziţiei: genocidul pensionarilor (2)

Episodul 1

Această parte a doua reapăruse în SANTINELA, nr. 18, din 17 iulie 2007, pag. 4-5 şi 12-13, precum şi în revista Justiţiarul din 18 septembrie 2007.

***

De altfel, chiar şi în această speţă, a legii măririi pensiilor,  F.M.I. şi-a manifestat inter­dic­ţia: „Cu toate că înţelegem că pen­siile sunt mici, deciziile cu caracter fiscal trebuie să re­flec­te limitarea bugetului şi nu tre­buie luate independent de evo­lu­ţia mediului ma­cro­eco­no­mic”, a declarat, într-un do­cu­ment scris, reprezentantul pen­tru România şi Bulgaria al F.M.I., Juan Jose Fernandez-An­sola (cf. Costel Crângan, „Din cauza majorării pensiilor / F.M.I. critică politica bu­ge­ta­ră a României“, în Viaţa liberă, Galaţi, 2 iulie 2007).

În schimb, Adrian Vasilescu se în­treabă retoric „Să ne temem de creşterea pensiilor?“ şi, deşi nu polemizează expres cu J. J. Fernandez-Ansola, îl con­tra­zi­ce, implicit, (cf. Jurnalul na­ţio­nal, 1 iulie 2007). În acelaşi sens, dar mai explicit, s-a exprimat şi premierul Tări­cea­nu (cf. F.B., „Creşterea eco­nomică se scurge în pensii“, în Ziua, nr. 3971, 3 iulie 2007; vezi şi Ziua, nr. 3974, 6 iulie 2007). Din argumentele aces­tor doi oficiali români rezultă că musiu Fernandez-Ansola spu­ne palabras, adică palavre.

Extincţia pensionarilor prin pensiile derizorii nu este atât de evidentă tocmai din cauza ha­­loului ideologic conţinut în ideea subliminală că, oricum, ei nu mai au mult de trăit. Dar ge­nocidul pensionarilor pro­vocat de guvernele post­dece­m­briste este doar partea vizibilă, cât de cât, a exterminării po­po­ru­lui român, reflectată de „in­ver­sarea piramidei vârstelor“ – con­cept demografic ce nu spune multe nici matelotului de la prova României! –, in­ver­sa­re provocată de scăderea dras­tică a natalităţii, de creş­terea alarmantă a mortalităţii infantile, de imigrarea masivă a tineretului şi a adulţilor.

De aceea conchid, conform analizei lui Noam Chomsky, că România a ajuns un „stat eşuat“ ca urmare îndeosebi a ac­ţiunilor deliberate ale „Ma­re­lui Licurici“, căruia pre­şe­dintele Traian Băsescu îi suge p…restigiul (cf. Cornel Dan Nicolae, Politica filo-sionistă a României, Editura Carpathia, Cartea Secretă, 2006)! De fapt, la o şedinţă a Pentagonului, Bill Clinton indicase directiva care trebuie aplicată de S.U.A.: „Toate naţiunile trebuie să ajun­gă sub 10 milioane de lo­cui­tori!“ Fireşte, cu excepţia Marelui Licurici, care, astfel, îşi va impune mai uşor hege­mo­nia asupra celorlalte naţi­uni! România deja a pierdut un milion de locuitori, în 1990, prin cele un milion de avorturi comise doar în 1990, apoi, alte 14 milioane de avorturi în ur­mă­tori 17 ani, câteva milioane de per­soane care au emigrat, apoi câ­teva sute de mii de pensionari care au murit înainte de vreme, fără să mai apuce să „trăiască bine!“

De altfel, ca să beneficieze cât mai mulţi pensionari – în spe­cial dintre vârstnici – pro­pun asociaţiilor de pensionari, organizaţiilor şi parlamen­ta­ri­lor care-i sprijină, să ceară im­perativ devansarea aplicării legii majorării pensiilor!

Proşti şi/sau ticăloşi?!

În afara pensiei standard, fie­­care lucrător a cotizat, su­plimentar, cu trei sau cinci la sută, o vreme, după care con­tri­buţia s-a uniformizat la cinci la sută. Contribuţia standard pen­tru pensie şi această coti­zaţie suplimentară au produs dobânzi în cei 30-35-40 de ani de contribuţie la fondul de pensii. Toţi aceşti bani şi dobânzile respective trebuie calculaţi şi restituiţi, la pensie, respectivilor. Or, se ştie, pen­siile sunt derizorii, deşi fie­că­rui pensionar i s-au reţinut bani suficienţi pentru pensie, bani care sunt dosiţi de guvernările postdecembriste sub pretextul-clişeu că actualii salariaţi ar fi contributorii care alimentează bugetul de pensii. Repet, ca să le intre în cap tuturor ticălo­şi­lor sau nătărăilor: este absolut fals.

Acelaşi pretext-clişeu l-au susţinut, în emisiunea „Sinteza zilei“, a d-lui Mihai Gâdea, din 5 iulie 2007, cu insistenţă şi se­ni­nătate, miniştrii Varujan Vosganian şi Paul Păcuraru, precum şi economistul Ilie Şer­bănescu, ex-ministru al Re­for­mei, pentru câteva luni (de bun ce a fost!) în nu mai ştiu ce guvernare (a lui Victor Cior­bea, a lui Radu Vasile?!). Or, cum am arătat, nu este aşa: ac­tualilor pensionari li s-au re­ţinut banii de pensie din munca lor, în timpul vieţii lor active. La aceasta se adaugă faptul că, prin munca lor de o viaţă-activă – de 35-40 de ani – ei au creat şi alte produse, de con­sum şi/sau de producţie, de fo­lo­sinţă îndelungată sau chiar obiective industriale şi sociale de folosinţă foarte îndelungată, precum clădirea (abandonată în Tranziţie) a Bibliotecii Na­ţio­nale, Casa Poporului (zisă, acum, a Parlamentului), Me­troul, Transfăgărăşanul, marile hidrocentrale etc., etc., precum şi cele date, „chilipir“ – cum apre­cia, satisfăcută, o revistă bri­­­­tanică – unor bandiţi ca in­dia­nul-engez Mittal, cum a fost cazul cu SIDEX. Acest Mittal a fost atât de tâmpit ca manager încât a cumpărat, pe nimic, o „grămadă de fier vechi“ ca SIDEX, şi, în urma acestei afa­ceri proaste, a devenit cel mai bogat siderurgist din lume! Iar gu­vernanţii noştri, ca pre­mie­rul Adrian Năstase, au fost atât de deştepţi încât l-au păcălit pe Mittal vânzându-i SIDEX-ul şi se bucură şi acum de res­pec­tiva afacere! În schimb, pen­sio­narilor, prin pensie li se res­ti­tuie doar o parte derizorie, fiin­dcă partea cea mai mare a fost sau este irosită de către gu­vernanţi pentru a-şi asigura prosperitatea lor nemeritată pentru ei şi pentru tot neamul lor. În respectiva emisiune de la Antena 3, d-l Ion Cristoiu s-a autocitat ca fiind „specialist în Traian Băsescu“; pe care-l ad­miră, uneori în tăcere, alteori cu voce tare, evident, nu pentru prostia lui Traian Băsescu, ci pentru inteligenţa băsescistă.

E-adevărat, această presupusă inteligenţă admirată de către  d-l Cristoiu este contestată ve­hement, argumentat şi sis­te­ma­tic de către preopinentul său, d-l Valentin Stan, în articolele sa­le, sau chiar în aceeaşi emisiune, „Sinteza zilei“. Dacă fac media ipotetică a acestor două tipuri de inteligenţă, pre­su­pun că nu rezultă o inte­li­genţă generoasă – cum, fireşte, şi-o imaginează, categoric, Tra­ian Băsescu, că ar avea –, ci este o inteligenţă diabolică, cum adesea a spus-o fanul său in­decis, incoerent şi mereu am­biguu, d-l Ion Cristoiu!

Trebuie să accept, în mod im­placabil, că preşedintele Bă­ses­cu, doar aparent s-a arătat îngrijorat, în maniera drobului de sare, pentru viitorul incert al legii de mărire a pensiilor – în­trevăzând două variante: es­cro­cheria electorală sau co­lap­sul fondului de pensii –, fiin­dcă nu poate fi prost. Ca ata­re, trebuie să admitem, pe cale de necesitate, că este ticălos, per­vers, diabolic. De altfel, chiar admiratorul său, d-l Cris­toiu, l-a caracterizat ca fiind ticălos pentru prestaţia făcută în Parlament cu ocazia prez­en­tării „Raportului“ comis de alt ticălos, Tismăneanu-Tismi­neţki (cf. „Tismăneanu Tică­lo­su’ şi Băsescu Bengosu’“, în SANTINELA nr. 13/2007, pag. 8-9; republicat pe AlterMedia).

Conchid că Traian Băsescu nu de grija pensionarilor refuză să promulge legea majorării pensiilor, ci, cum a relevat in­clu­siv „specialistul în Bă­ses­cu“, pentru show-ul politic de ri­goare şi pentru a câştiga elec­toral: dacă intră în vigoare le­gea şi mai rămâne şi viguroasă pecuniar, Băsescu va spune, vic­torios, „Vedeţi, mie mi se da­torează succesul, fiindcă i-am silit, prin jocul meu de pu­te­re, să-i fac să găsească surse de finanţare şi să vă dea banii!“ Dacă, după un an-doi, legea nu se mai aplică din lipsă de bani, Băsescu va zice, la fel de victorios: „Vedeţi, eu am anti­ci­pat, v-am prevenit că veţi fi pă­căliţi de aceşti escroci elec­torali! Aşa că votaţi-mă tot pe mine, ’că eu sunt cel bun şi fru­mos!“ Deci, aşa cum con­chi­dea şi d-l Cristoiu, prin show-ul său politic, „matelotul de la prora şi-a cântat“ victoria – cum suna un şlagăr din Epo­ca de Aur! Dar, deocamdată, prin nepromulgarea legii, el a dus idila sa mai veche cu pen­sio­narii (exhibată agresiv în campania electorală prezi­den­ţială din noiembrie 2004) în situaţia definită prin expresia „gheaţă la mal“. Or, pe cani­cula asta se pare că va ajunge în situaţia numită „om la apă“, fiindcă d-l Traian Băsescu a început, deja, „să ia apă“ în sondajele de opinie.

Pentru a urgenta minimele reparaţii, mai propun pen­sio­na­rilor să organizeze un miting la Cotroceni (care, pe la începutul lunii iunie 2010, a fost organizat – n.n., V.I.Z.), pentru ca să-i ceară iubitului preşedinte Bă­sescu să-i sprijine în obţinerea acestei devansării pe care am propus-o, fără ca el să mai ceară Guvernului să-i arate sur­sele de finanţare. Referitor la sursele invocate ca pretext de nepromulgare, îi sugerez pre­şedintelui Băsescu să me­diteze la acest aspect: de vreme ce, după ce timp 18 ani, pen­sio­narii au fost, mereu, „lăsaţi la urmă“ – şi acolo au rămas aşa, „lăsaţi“ –, fiindcă nu mai avea nimeni nevoie de ei, iar acum, după ce consilierii de marketing electoral şi-au dat seama ce forţă electorală are ponderea lor, a început ade­me­nirea lor prin majorarea – bruscă şi masivă! – a pensiilor; şi Guvernul a arătat, cu aceeaşi promptitudine – deşi cu câteva săp­tămâni mai înainte pre­mierul Tăriceanu se opusese majorării! –, că are surse de finan­ţare pentru majorarea pro­misă. Ba, Paul Păcuraru s-a şi lăudat: „Sunt ministrul care a găsit soluţia!“(în Viaţa liberă, Ga­lati, 9 iulie 2007); iar V. Vosganian a găsit banii ca un scamator care scoate iepurele din pălărie!

Atunci, e simplu: are resurse şi pentru devansarea, cu câteva luni, a aplicării legii – ba, dacă stau să mă gândesc mai bine, chiar pentru aplicarea IME­DIA­TĂ. Chiar aşa: îi propun d-lui Traian Băsescu să ceară aplicarea imediată a majorării pensiilor. Şi, prin asta, mai „drege busuiocul“. Pentru că pensionarii au început să-l în­jure mai vârtos decât o face el cu cei 322. Dacă Guvernul îl va contra – cum este şi de aşteptat, dat fiind conflictul de­venit peren –, pe motiv că „abia acum, pentru devansare, nu mai are resurse de finan­ţare“,  atunci să ceară redu­ce­rea bugetului pentru cei 322 de parlamentari care i-au cerut sus­pendarea şi, ca să nu pară ran­chiunos, să ceară pentru toţi par­lamentarii: să nu le mai fie schimbate autoturismele, să li se diminueze diurna, excursiile de documentare în staţiunile exo­tice de peste hotare să le fie controlate şi abia, apoi, aprobate etc. Iar dacă tot nu se face su­ma, să fie executate imediat toate firmele datornice la stat şi să nu li se mai acorde amâ­nă­ri­le sau scutirile dubioase de până acum, să nu i se mai dea ho­ţului de tablouri Mihai I Uzurpatul cele 30 de milioane de euro şi moşiile la care, ori­cum, nu are dreptul, să se re­cu­pe­reze Castelele Bran şi Peleş  etc.

Pensiile private: veritabila cacealma postdecembristă

În plus, ca să scape atât de răspunderea actuală, cât şi de cea istorică, guvernul obligă salariaţii la optarea pentru pensii private. Fiindcă ar fi „mai bine gestionate“ etc., etc. Această demagogie se sub­sumea­ză ideii neoliberale că „statul este un prost gestionar“ şi că numai companiile private ar fi în stare să gestioneze co­rect avuţia unor grupuri, co­lec­tivi­tăţi, care, înşelate de pro­pa­gandă, se dau, totuşi, pe mâna lor. În cele mai multe lucrări oneste de politologie, se subli­niază că neoliberalii, prin slo­ganul lor de bază, „statul minimal“, constituie noua for­mă, modernă, de ban­di­tism politic oficializat. Pentru că „statul minimal“ înseamnă cât mai puţine legi care să fie respectate, cât mai puţine in­sti­tuţii de stat care să apere legile şi să impună aplicarea lor şi, com­plementar, dar asimetric şi contradictoriu, cât mai mult haos pentru „pescuitul în ape tulburi“ de către „băieţii deş­tep­ţi“ – ca să folosesc sintagma de succes din aceste zile ne­faste.

Dovada cea mai elocventă a păcălelii numite „stat minimal“ este falimentul răsunător al unor firme dintotdeauna pri­vate, din cea mai capitalistă şi mai democrată ţară, „patria li­ber­tăţilor“, S.U.A. Chiar zilele trecute, Săptămâna financiară a difuzat un dvd cu un film do­cumentar despre falimentul antologic al firmei ENRON. Acum câţiva ani, presa noastră a fost ecoul presei inter­naţio­na­le care a dezvăluit câte ceva din falimentul la fel de anto­lo­gic al faimoasei firme SHELL. De asemenea, unele publicaţii au vorbit despre situaţia  pre­ca­ră – din cauza conducerii – a ma­rii firme Siemens; precum şi despre aceea dubioasă a firmei HALIBURTON, în care sunt implicaţi preşedintele Bush şi vicepreşedintele Cheney. Or, este evident că, în „patria liber­tăţii“, iniţiativa şi inovaţia fac casă bună şi cu corupţia, nu doar cu grija faţă de profit – căci grija faţă de om, în capi­ta­lism, lipseşte cu desăvârşire, cum ne avertizase încă Adam Smith. Cât despre România, să ne amintim că, în răstimpul acestor 18 ani postdecembrişti, o salbă de vreo paişpe bănci au fost falimentate chiar de către conducerea lor, în cârdăşie cu clicocraţia cleptocrată. Ba, în presa noastră s-a afirmat că, în România, unele bănci au fost create deliberat cu scopul de a fi falimentate! Ş­i atunci, cine ne garantează nouă, acum, că pensiile private vor fi ges­tio­nate de firmele sau băncile pri­vate mai bine decât de către stat?! Nimeni!!! Dimpotrivă, avem experienţa post­de­cem­bristă a situaţiei inverse: că foar­te multe dintre firmele private – îndeosebi cele mari – şi-au făcut averea prin furt, prin evaziune fiscală, prin mun­că la „negru“, prin frau­da­rea Patrimoniului Naţional. Chiar sloganul liberal al „tera­piei de şoc“ nu a reprezentat decât formula politicianistă, ase­zo­nată cu iz de „teorie“ modernă, a expresiei populare „iuţeală de mână şi nebăgare de seamă“, cu care sunt dese­m­na­te hoţiile profesioniste. Or, sinuciderile au crescut, de câ­teva ori, în România, doar în Epoca Tranziţiei, din cauză că, cel mai adesea, oamenii nu mai „trăiau bine“, cum suna slo­ganul electoral băsescist, toc­mai ca urmare a faptului că gu­ver­nanţii uitaseră de obligaţiile Constituţiei şi de scopul guver­nării: binele poporului, pe care l-au substituit cu binele lor pri­vat şi exclusiv.

Ticăloşii care ne conduc trebuie daţi în judecată

Minciuna iterată continuu din motive de manipulare, cum că salariaţii i-ar plăti pe pen­sionari nu are, aşadar, nici un temei juridic şi economic. Mai mult, fiecare pensionar, indi­fe­rent de pensia pe care o pri­meşte, este îndreptăţit să dea guvernul în judecată pentru a-şi primi atât pensia care i se cuvine – în virtutea ma­ri­lor dobânzi a banilor reţinuţi –, cât şi pentru a fi desdăunat pentru pagubele provocate de guvernanţi prin proasta ges­tionare a avuţiei naţionale, create de „generaţiile pasive“, conform celor relevate an­te­rior! „Ce legătură are pensia mea cu numărul de salariaţi? Eu am contribuit la fondul de pensii în toţi anii de activitate, ce trec de 45. Ce s-a făcut cu acest fond şi cum a fost folosit? Cum adică, dacă mâine nu ar mai fi salariaţi, pen­sionarii de ieri nu mai primesc pensii? După părerea mea, eu cred că acest fond de pensii a fost furat (sau, mai blând spus, aşa cum arătam mai sus, prost administrat) şi cred că a sosit timpul să răspundă cineva pen­tru asta. Dar cine să-i tragă la răspundere?“, se întreabă, pe deplin îndreptăţit, şi Con­stan­tin Gheorghe Marinescu, pen­sio­nar din Galaţi (cf. „Pen­sio­narii nu împovărează socie­ta­tea!“, în Viaţa liberă, Galaţi, 3 iulie 2007).

Totodată, conform Constitu­ţiei, invocată tardiv şi dema­go­gic de Viorel Hrebenciuc, în 4 iulie 2007, guvernul şi pre­şe­dintele sunt obligaţi să asigure un trai decent fiecărui cetăţean şi, cu prioritate, pensionarilor care au construit această ţară, inclusiv Palatul Parlamentului în care se lăfăie parlamentarii. Pe cale de consecinţă logică şi ju­ridică, le propun tuturor ne­mulţumiţilor să dea în judecată guvernul şi preşedinţia Ro­mâniei pentru calitatea vieţii pe care le-o „asigură“ – calitate subumană! De altfel, i-am mai îndemnat la această acţiune juridică în articolul „Factura RADET“ (în SANTINELA, nr. 2/2006, pag. 15; http://www.strajerii.ro/ santinela002.pdf).

De aceea, apelez la avocaţii şi judecătorii cinstiţi, de bună-credinţă, atâţia câţi au mai ră­mas, să formeze o orga­ni­zaţie cu scopul acordării de asistenţă gratuită cetăţenilor care vor chema în judecată Guvernul şi Preşedinţia României pen­tru că nu le asigură un trai decent. La fel, apelez la par­la­mentarii cinstiţi, de bună-cre­dinţă, atâţia câţi au mai rămas, să emită o lege care să îi scu­tea­scă de taxa de timbru pe aceşti petiţionari. Au fost ase­menea petiţionari în Italia, care au câştigat. De ce şi noi, ro­mânii, năpăstuiţi de ticăloşii care ne guvernează, nu am avea câştig de cauză?!

Totodată, dacă Marea „Re­vo­luţie Democrată“ din De­cembrie 1989 a eşuat în Re­for­ma incriminată aici (şi, evi­dent, nu numai de mine!) – ca­re a constat în aproprierea (je­fuirea) Patrimoniului Na­ţional –, este cazul să corectăm situaţia printr-o Contra-Re­for­mă realizabilă printr-o Re­volu­ţie Veritabilă, care să-i expro­prie­ze pe cei care şi-au apro­priat Patrimoniul Naţional.

14 iulie 2007

(Continuare în episodul următor)

_______________

Emblema tranziţiei: genocidul pensionarilor (3)

Motto: „Trebuie să respectăm bătrîneţea, căci ea este viitorul nostru!“

Episoadele 1 şi 2

Situaţia pensionarilor s-a agravat

A devenit un truism să se spună „Tineretul este viitorul nostru!“

Fireşte, aşa şi este, dacă privim lucrurile din punctul de vedere al societăţii în ansamblu. Dar, din punctul de vedere al individului, viitorul fiecăruia dintre noi este bătrîneţea. Dimensiunea nu doar cinică, ci de-a dreptul criminală a guvernărilor postdecembriste rezidă inclusiv în faptul că o întreagă categorie socială – persoanele de vîrsta a treia – a fost desconsiderată sub aspect uman şi, ca atare, a fost tratată ca un balast economic, pe care cei care conduc „nava“ numită România vor să-l arunce peste bord. Motivul nesăbuit a acestui tratament este determinat de jefuirea visteriei ţării – implicit a fondului de pensii, acumulat în Socialism – de către guvernările postdecembriste, începînd cu Guvernul Petre Roman. Să ne amintim că, prin 1988 şi 1999, România ajunsese, ca şi acum, să nu mai aibă bani de pensii şi salarii, unele primării şi spitale fiind pe punctul de a fi închise. Şi, ca şi acum, „salvarea“ a fost înglodarea în datorii a ţării prin împrumuturi la F.M.I. şi la Banca Mondială.

Este de natura evidenţei că, între timp, în ultimii trei ani, aşa cum au relevat toate mass media, în contextul involuţiei generale a României, problema pensionarilor s-a agravat şi mai mult. E-adevărat că se poate argumenta că, acum trei ani, preşedintele Traian Băsescu fusese îndreptăţit să se opună majorării pensiilor, pe motiv că nu sunt resurse financiare. Ca şef al statului, avusese, probabil, informaţii, inclusiv de la Serviciile Secrete, cum că este iminent un colaps al fondului de pensii. Dar, să ne amintim, el s-a rezumat doar la a spune că „nu sunt resurse financiare pentru majorarea pensiilor“, fiind contrazis de membrii Guvernului Tăriceanu care răspundeau de problemele respective – Varujan Vosganian şi Paul Păcuraru –, cum că “există bani de pensii“, Paul Păcuraru chiar lăudîndu-se că „este ministrul care a găsit soluţia“.

Acum este evident că a fost vorba, din partea preşedintelui Băsescu, de o modalitate de a şicana Guvernul Tăriceanu şi, respectiv, de o exhibiţie politico-financiară din partea P.N.L., pe care, acum Maria Câmpeanu, ex-ministra Muncii şi fostă preşedintă a Casei de Pensii, evită să o comenteze şi, în schimb, „acuză Guvernul Boc de incompetenţă“; desigur, în mod întemeiat. Dar actuala situaţie dezastruoasă este rezultatul tuturor guvernărilor anterioare. După cum şi Traian Băsescu pare lovit de amnezie, deşi, dacă şi-ar etala refuzul său de atunci şi-ar redresa poziţia erodată, căci ar reliefa că el avusese dreptate cînd prevenise că „nu sunt bani de pensii“. Numai că, acum trei ani, el se limitase la acel „joc de picioare“: „nu promovez legea creşterii cu 50 la sută a pensiilor, fiindcă nu sunt bani, iar Guvernul Tăriceanu vă minte!“

După ameninţarea făcută de Guvernul Boc IV cu scăderea pensiilor cu 15 la sută şi a salariilor cu 25 la sută, care a provocat românilor o panică teribilă, Curtea Constituţională a respins propunerea de reducere a pensiilor, pe motiv că este neconstituţională. La fel de neconstituţională este şi reducerea salariilor cu 25 la sută, dar gerontocraţii de la Curtea Constituţională s-au gîndit să facă un compromis şi au eliminat doar reducerea pensiilor, pentru a nu aduce la incandescenţă nemulţumirea poporului, atît de batjocorit de guvernanţii postdecembrişti.

Ideea acţionării statului în judecată

Recent, s-a format, spre cinstea iniţiatorilor, F.A.C.I.A.S., „Fundaţia pentru Apărarea Cetăţenilor Împotriva Abuzurilor Statului“. După cum am semnalat în episodul al doilea, ideea acţionării în instanţă a guvernului fusese lansată, pentru prima dată, chiar de mine, în ianuarie 2006, cînd scrisesem: „Dar epoca Tranziţiei constituie un veritabil genocid, chiar dacă unii se codesc să recunoască public acest lucru. Atunci, cât ar trebui lungit zidul de la Târgovişte, pentru a le da pedeapsa cuvenită vinovaţilor care au dus, cu adevărat, România în prăpastie, sub aspect economic, şi în pragul dezmembrării, sub aspect politic?! (…) Constituţia României prevede că guvernul este obligat să asigure cetăţenilor un standard decent de viaţă. Dar, inclusiv prin factura RADET, nu li-l asigură. Dimpotrivă, îi condamnă la moarte – sau, cel puţin, la scurtarea vieţii, adică la moarte prematură – prin inaniţie, prin morbiditate, prin lipsa medicamentelor, prin refrigerare (vezi cazul oraşelor Vaslui, Lugoj etc., debranşate total sau parţial). Pe cale de consecinţă logică şi juridică, le propun tuturor nemulţumiţilor să dea în judecată guvernul pentru calitatea vieţii pe care le-o „asigură“ – calitate subumană! În cazuistica juridică internaţională există asemenea speţe, câştigate de petenţi. Pe curând, cititori, la Comisia Europeană a Drepturilor Omului!“ (cf. SANTINELA, nr. 2/2006, pag. 15). De fapt, acesta era aducerea la zi a articolului „Formele genocidului: factura RADET“, publicat în Atac la persoană (nr. 4, din 3 febr. 2003, pag. 9, şi nr. 7, din 24 febr. 2003, pag. 9). Am avut satisfacţia să constat că propunerea intentării unui proces în instanţă statului, în baza celor două prevederi – art. 47, alin. 1, şi art. 135, alin. 2, § „f“, ale Constituţiei –, avea să o avanseze şi reputatul economist Dionysius Fota (cf. CUM SE RUINEAZĂ O ECONOMIE NAŢIONALĂ. Prin dezindustrializare, importuri pe datorie şi polarizarea societăţii în bogaţi şi săraci. Editura Universitară, Bucureşti, 2007, pag. 326).

Ulterior, în luna mai 2008, cînd am candidat la funcţia de primar al Sectorului 5 al Capitalei, am reluat – în Platforma mea electorală – ideea acţionării în judecată a statului, dacă nu asigură cetăţenilor un trai decent şi condiţiile necesare creşterii calităţii vieţii. Cu această ocazie, am semnalat, totodată, importanţa extraordinară inclusiv a lucrării d-lui Dionysius Fota.

De asemenea, în noiembrie 2008, în „Mesajul către Ialomiţeni“, publicat în timpul campaniei prilejuite de candidatura mea la funcţia de senator P.R.M. în Colegiul 2, din Judeţul Ialomiţa, am iterat ideea chemării în instanţă a statului, în baza articolului 47, alineatul 1, al Constituţiei, care stipulează clar: „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent“. La fel, l-am coroborat cu articolul 135, alineatul 2, paragraful „f“, al Constituţiei, care prevede că „Statul trebuie să asigure crearea condiţiilor necesare creşterii calităţii vieţii“ şi, în consecinţă, cu acel prilej, mă angajasem, printre altele, să procedez astfel: „Voi înfiinţa birouri de consiliere a cetăţenilor din judeţul Ialomiţa, astfel încât, dacă pot să demonstreze că statul nu le asigură un trai decent, atunci vor fi ajutaţi să dea statul în judecată pentru a se respecta, în sensul articolului 47, Constituţia! Daunele vor fi plătite din averea celor vinovaţi de dezastrul ţării! Voi propune şi o lege în acest sens, prin modificarea legii Avocatului Poporului [în Justiţiarul, nr.  9 (147), 12 noiembrie 2008, pag. 8-9].

Simptomatic este faptul că, prin 2007 sau 2008, cînd a trecut în opoziţia Puterii, după ce ajunsese la guvernare în cadrul Alianţei „D.A.“, l-am auzit pe Emil Boc invocînd, şi el, Constituţia, prin art. 47, privind obligaţia statului de a asigura cetăţenilor un trai decent – asta ca reproş adus Guvernului Tăriceanu, care atenta la traiul decent al poporului. Regret că nu am făcut, atunci, o fişă bibliografică a respectivei afirmaţii a premierului Boc, pentru a completa documentarea irefutabilă a acestui memento şi, de aceea, apelez la cei care monitorizează şi arhivează mass media, pentru a depista cînd şi cu ce ocazie a clamat premierul această cerinţă faţă de guvernanţi. Dar, în urmă cu un an, la briefing-ul de presă susţinut de premierul Emil Boc la finalul şedinţei de guvern din 11 aprilie 2009, referitor la interdicţia cumulului pensiei cu salariul, el a afirmat „că toţi pensionarii care au în mână o pensie sub 17 milioane de lei vechi vor putea în continuare să-şi desfăşoare activitatea, apreciind că trebuie să poată avea acces la o sursă financiară pentru a avea, cât de cât, un nivel de trai decent“ (s.n. – V.I.Z.). De data asta, cum se vede, primul ministru o spunea ca autoapărare la criticile Opoziţiei la adresa politicilor antisociale promovate de Guvernul Boc IV.

Ca o anomalie juridică, trebuie amintit că, după lansarea iniţială, în toamna lui 2008, a interdicţiei cumulului pensiei cu salariul, interdicţia a fost atacată – ca fiind neconstituţională – de către Avocatul Poporului, în ianuarie 2009, la Curtea Constituţională, iar aceasta a admis contestaţia. Dar după nouă luni, cînd Guvernul Boc a repus pe tapet interdicţia respectivului cumul, Curtea Constituţională, cu aceeaşi componenţă, a admis-o! Se pune, cu necesitate, întrebarea: „Cînd a judecat Curtea Constituţională corect în aceeaşi speţă: în ianuarie 2009 sau în octombrie 2009?!“ Este evident că membri ei au fost manevraţi politic de către guvern şi de către preşedinţie. După cum, la fel de evident este faptul că, deşi a fost primenită cu cîţiva noi membri, Curtea Constituţională s-a temut de reacţiile nenumăraţilor nemulţumiţi şi, acceptînd răul cel mai mic, a respins propunerea Guvernului Boc IV de tăiere a pensiilor cu 15 la sută. La care, consecvent politicii sale de pauperizare a poporului – deja sărăcit deliberat în aceste două decenii de Tranziţie –, a găsit o nouă modalitate de a le micşora: impozitarea tuturor pensiilor cu 16 la sută!

Fariseisme prin sofisme

Ca atare, ar părea o bizarerie faptul că în articolul „O obligatie mereu incalcata de stat“, Constantin Răcaru pretinde că articolul 47 ar trebui înţeles tocmai invers: „Este exact motivul pentru care textul constituţional nu obligă la asigurarea unui nivel de trai decent, ci la crearea de către stat a unui cadru optim pentru ca economia să funcţioneze“ (s.n. – V.IZ.). E-adevărat că întreg articolul este agramat şi ilogic, astfel că este greu să-ţi dai seama „unde vrea să bată“ autorul, mai ales că îşi contrazice chiar titlul! Însăşi formularea sa „… a unui cadru optim pentru…“ atestă că se exprimă ca un turist: corect trebuia să scrie cu articolul hotărît, „a cadrului optim pentru…“, deoarece „optimul“ constituie singura posibilitate şi nu una dintre multe altele, căci „optim/ă“ înseamnă „cel/cea mai bun/ă“, iar acest „cel mai“ este unul singur! Mai mult, „traiul decent“ este unul minimal, progresul economico-social ridicîndu-l la nivelul maximal sau pe-aproape, conform inclusiv sloganului electoral „Să trăiţi bine!“

Dar, chiar aşa fiind şi chiar dacă este expus, în topica frazei, la sfîrşitul ei, adică pe rol de consecinţă, „traiul decent“ este scopul dezvoltării economice indicate de textul constituţional şi nu invers: nu există o dezvoltare economică de dragul dezvoltării economice, ci numai în scopul satisfacerii (crescînde, dacă este posibil) a trebuinţelor materiale şi spirituale ale omului, în genere, adică ale poporului în speţă! Desigur, în nici un caz nu pledez pentru consumism şi, cu atît mai puţin, pentru ceea ce, în sociologie, se numeşte „consumul de prestigiu“, dar, consumul minimal – adică traiul „decent“, chiar dacă este insuficient definit conceptual – trebuie asigurat de către stat, fapt prevăzut de Constituţie. Ca atare, conceptul „obligaţia“ statului are însuşirea tranzitivităţii, care se transferă, deci, cu forţă de necesitate, de la „obligaţia să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială“ la obligaţia-scop „de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent“!

Faptul că această propoziţie este pusă în textul constituţional pe locul al doilea, la sfîrşitul frazei, nu înseamnă că ar avea o importanţă secundară, că ar fi pe „ultimul loc“ în politica statului, ci, dimpotrivă, relevă consecinţa-scop, finalitatea activităţii guvernării. În acest sens pledează chiar sintagma „de natură să“, ceea ce atestă că asigurarea traiului decent este în „natura lucrurilor“ – concept filosofic introdus în uz de Lucretius, prin poemul său, De Rerum Natura, Despre natura lucrurilor! Buna guvernare, gestionarea eficientă a societăţii este obligaţia naturală a reprezentanţilor societăţii. Este şi motivul pentru care sunt aleşi; în caz contrar, ei trebuie înlocuiţi democratic prin vot, alungaţi prin forţă, dacă este nevoie, şi, dacă este cazul, pedepsiţi pentru proasta guvernare. Şi acesta este cazul în care ne aflăm: teoria liberală a „statului minimal“ este expresia clasică a proastei guvernări, ilustrată, în România, de toate guvernările liberale din etapa postbelică şi de acum, din epoca Tranziţiei, căci, aşa cum am mai spus, stat minimal înseamnă haos maximal, iar sub paravanul haosului „se pescuieşte cel mai bine în ape tulburi“! Or, atît guvernările zise „social-democrate“, cît şi cele „liberale“ au guvernat în etapa Tranziţiei cu măsuri de dreapta, concretizate într-un singur mod: jefuirea Patrimoniului Naţional prin aşa-zisa privatizare în folosul propriu al guvernanţilor şi al clientelei lor politice, sprijiniţi de „investitorii strategici“ străini, care i-au mituit pe autohtoni să le vîndă la preţuri de nimic bogăţiile ţării!

Propaganda proguvernamentală

Dar filosofarea este grea pentru cine a lipsit de la lecţia de logică. Cu sofismele sale de doi bani, Constantin Răcaru nu urmăreşte decît minimalizarea efectului campaniei declanşate (tardiv şi, practic, autoacuzator!) de către Opoziţie şi concretizate, periculos, dar democratic şi juridic, în F.A.C.I.A.S., pentru facilitarea demersurilor cetăţenilor de acţionare în judecată a statului. Implicit, autorul urmăreşte degrevarea de răspunde a statului, în speţă a Guvernului Boc, al cărui apărător se dovedeşte a fi! De altfel, o recunoaşte în mod expres: „Recursul la articolul 41 (sic) a revenit în forţă după ce preşedintele Traian Basescu a vorbit despre necesitatea impozitării tuturor veniturilor, inclusiv a pensiilor sub 1.000 de lei, care reprezintă cam 70 la sută din numărul total al pensiilor“. Şi, mai departe, autorul crede că musteşte de inteligenţă cînd dezvăluie paradoxul inextricabil în care Opoziţia îşi înnoadă mintea, descris în această frază, pe care o redau ad litteram: „Aşadar(,) cei care acuză Guvernul că încalcă articolul 41 (sic) din Constituţie au, de fapt, dreptate, dar în sens invers celui pe care-l urmăresc politicianist“ (?!). Dacă-i veţi citi articolul, veţi observa că se referă la art. 47 din Constituţie de trei ori, dar doar prima dată, în rîndul întîi, de deschidere, îl menţionează corect. A doua oară, la distanţă de doar cinci rînduri de prima menţiune, îl denumeşte greşit „art. 41“ şi, la fel, a treia oară, în citatul de mai sus. Această lipsă de coerenţă în redactare este dătătoare de seamă şi de lipsa de logică a argumentării. Aşadar, ceea ce părea o bizarerie se dovedeşte a fi o propagandă gri, proguvernamentală.

Opoziţia se făţuieşte ipocrit şi inutil

Semnificativ este, însă, că, simetric, în acelaşi scop de „spălare“ a imaginii – tot astfel cum se spală banii murdari –, s-a găsit şi un membru al Opoziţiei care încearcă să făţuiască partidul din care face parte acum – P.S.D., ex-P.D.S.R., ex-F.S.N. –, el fiind, de fapt, un traseist, căci provine din defunctul P.S.D., al şi mai defunctului Sergiu Cunescu. Astfel, la o emisiune de la Antena 3, la care a ajuns vorbete permanent, alături de ex-ministra P.N.L. Maria Câmpeanu, ex-ministrul Ilie Şerbănescu, Mugur Ciuvică ş.a., acest personaj, care vorbeşte fastidios numai în citate ca să-şi etaleze cultura, pe lîngă faptul că repetă – în cor cu cei sus-numiţi – acelaşi clişeu fals, cum că „actualii salariaţi îi susţin pe actualii pensionari“, a enunţat, zilele trecute, un panseu „original“: anume că s-a insinuat „mitul că toţi guvernanţii de pînă acum ar fi de vină pentru situaţia dezastruoasă în care a ajuns România“. El, deputatul-vorbete, pretinde, cu morgă, dar fără să aducă argumente, că nu este aşa şi că, implicit, numai guvernanţii de azi sunt vinovaţi de situaţia în care s-a ajuns – el şi partidul său, actualul P.S.D., şi aliaţii lui, ca, de ex., U.D.M.R., fiind inocenţi!!!

Ca să îi decelaţi mai bine fariseismul prin care vrea să se excludă din cleptocraţia care a distrus România în aceşti 20 de ani, trebuie să reţineţi că personajul a fost şi el ministru al Învăţămîntului. Şi, ca să îi circumscrieţi mai exact turpitudinea deputatului P.S.D.-ist care debordează de „moralitate“, trebuie să relev ruta sinuoasă a unei individe care rămăsese vădană de tînără, care, ca „animal politic“ – zoon politikon, cum zice Aristotel – era „bună rău!“ şi cu care el, P.S.D.-istul-vorbete, avea să facă tandem… ministerial. Văduva veselă ajunsese directoare adjunctă a unui colegiu renumit din Capitală şi ocupa, simultan, şi funcţia de inspector, fireşte, la Inspectoratul Şcolar Municipal. După ce a venit C.D.R. la Putere – etapă cînd ocupanţii postului de ministru la Învăţămînt fuseseră exclusiv bărbaţi –, tînăra-femeie-de-succes a fost făcută… şefa Departamentului de Relaţii Externe al Ministerului Învăţămîntului, deşi ea era profesoară de matematică şi nu prea le avea cu limbile… străine. După ce d-na Ecaterina Andronescu a ajuns ministru al Învăţămîntului, nefiind bărbat, evident, a uşuit-o pe vădana-animal-politic, înapoi, pe postul de director al Colegiului Naţional respectiv. Dar cînd fotoliul de ministru al Învăţămîntului a fost ocupat de personajul nostru, actualul vorbete P.S.D.-ist de la Antena 3, tînăra văduvă – care nu mai era chiar aşa tînără, dar era tot „buuună!“ –, a ajuns foarte aproape de d-l ministru, care a urcat-o… pe postul de ministru adjunct pentru învăţămîntul preuniversitar. În acea etapă – după cum, probabil, vă amintiţi –, au fost cele mai multe scandaluri sexuale petrecute în mediul preuniversitar. Să fi fost respectivele scandaluri – pe cît de jenante, pe atît de condamnabile pentru ministrul Învăţămîntului, actualul vorbete P.S.D.-ist – reflectarea faptului că unele eleve o aveau ca model pe tînăra ministru-adjunct, care dădea cu „păsărica-n-populaţie“ – metodă prin care urcase pe acele înalte fotolii şi canapele ale ierarhiei instituţionale?! Acum, ex-ministrul P.S.D.-ist o face pe lupul moralist; ba, mai mult, se crede fără păcate şi arată cu deştul exclusiv spre cei aflaţi azi de la Putere, uitînd că a avut-o pe „văduva veselă“ ca adjunctă după care-i curgeau balele – motiv pentru care a şi tras-o… în postul respectiv!!!

„Ultima soluţie: înc-o revoluţie!“

Evident, poporul nu trebuie să se mai lase păcălit de asemenea „sirene“ răscoapte şi trebuie, dimpotrivă, să ţină cont că 1) toţi guvernanţii posdecembrişti sunt pe deplin vinovaţi de dezastrul în care au adus România, şi 2) pensionarii şi-au plătit singuri contribuţia la pensie şi nu trăiesc pe seama actualilor salariaţi – cum, în mod absolut fals, trîmbiţează incontinent guvernanţii şi acoliţii lor. Dincolo de propaganda proguvernamentală a lui C. Răcaru şi de critica demolatoare şi partinică a vorbetelui P.S.D.-ist, jurnalistul Edward Pastia consideră că „Guvernul Boc încalcă peste 20 de articole din Constituţie“, iar, prin măsurile de austeritate iniţiate îndeosebi în toamna anului 2009, le încalcă în mod flagrant  (Cf. Financiarul, 4 septembrie 2009). Dar, spre deosebire de condeierul C. Răcaru, ziaristul Pastia îşi deschide comentariul rezumînd, laconic, art. 47 (alin. 1) prin partea lui finală şi esenţială, invocată de toţi comentatorii care nu fac scamatorii verbale: «Art. 47 din Legea fundamentală: „Statul este obligat să asigure un trai decent“»!

Desigur, pensionarii sunt, în marea lor majoritate, mai mult neputincioşi decît valizi de acţiuni în forţă, chiar dacă, recent, în faţa Palatului Cotroceni, cîţiva dintre ei s-au cam contrat cu jandarmii. Dar, evident, jandarmii care apărau Palatul Cotroceni, în mai-iunie 2010, nu au fost precum cei din Galaţi, care, acum vreo patru ani, i-au cam ciomăgit pe profesorii care demonstrau mai paşnic decît pensionarii anti-băsescieni. Trebuie reţinut, totuşi, că la Cotroceni se adunaseră doar vreo 200 de pensionari foarte furioşi, pe cînd la Palatul Victoria fuseseră – după cele mai modeste evaluări – circa 30.000 de demonstranţi. Dar, în afara agresării demonstrative a P.D.-L.-istului Hoară, manifestanţii contra guvernului au excelat în fluierat, huiduit, cîntat, dansat, în afişat banere şi în scandat lozinci anti-Băsescu şi anti-Boc. Or, cum magistral spunea, recent, cineva, „Orice mulţime e o revoltă în devenire“! Ne putem imagina ce s-ar fi întîmplat dacă mulţimea uriaşă din Piaţa Victoriei ar fi fost foarte puţin melomană şi, dacă, în loc de fluiere, ar fi venit cu măciuci şi suliţe camuflate în beţe pentru banere! Şi dacă, în loc să părăsească Piaţa Victoriei după patru ore şi se întoarcă de unde au venit, ar fi rămas acolo, ca în 21-22 decembrie 1989?! Dar ne putem şi întreba: după scăderea salariilor, după creşterea numărului şomerilor, după creşterea preţurilor, după scăderea puterii de cumpărare a leului – şi-aşa cam pricăjit! –, după creşterea cheltuielilor la întreţinere, le va mai arde de cîntat şi dansat protestatarilor care vor veni la Palatul Victoria?! Şi nu va fi, cumva, o mulţime mai mare, care să formeze masa critică necesară transformări într-o revoltă?

Salariaţii de azi sunt pensionarii de mîine, aşa că este necesar să se gîndească la viitorul lor negru şi iminent în termeni mai concreţi şi mai contondenţi. Deoarece, am văzut, în ţara noastră s-a ajuns în situaţia să se fure nu numai lemnele din pădure – cu consecinţa inundaţiilor catastrofale repetate inclusiv în această vară –, nu numai şinele de tren, cablurile electrice ale drumurilor feroviare şi rutiere, nu numai banii din bănci, dar şi voturile de la toate alegerile „democratice“. Ceea ce înseamnă ineficienţa instituţiilor statului, deoarece funcţionarii statului au fost selectaţi pe criterii partinice şi nu de competenţă – formând, astfel, sistemul „ticăloşit“, corupt, clientelar. În consecinţă, democraţia a fost grav compromisă, iar, pentru a fi reabilitată, trebuie suspendată temporar, dar printr-o revoluţie veritabilă, nu ca retrovoluţia din decembrie 1989. Vorba redutabilului pamfletar C. V. Tudor: „Decît o democraţie bolnavă, mai bine o dictatură sănătoasă“!

14 iulie 2010

Colonel (r.) VASILE ZĂRNESCU